Dezamăgiţi de macadamul în bună stare de lângă cramele Halewood, Blaga şi LacertA, am urcat prin Finţeşti şi am abordat drumurile de pământ care traversau coastele dealurilor piemontane din zonă. Uscat, uscat cât vedeai cu ochii, aşa cum se întâmplă numai într-o primăvară secetoasă, cum a fost cea din 2013. Şi deodată…
„Ahaha, am găsit noroi!” Bucuria lui Oraan în faţa primei bălţi ceva mai serioase era molipsitoare.
Anvelopele de pe G-Klasse nu erau de acord.
„Hai, lăsaţi să treacă şefu’”. Iulian ne-a comunicat că noroiul se vede prea mic de la înălţimea maşinii.
Pentru că Wranglerul e mai înalt decât pare.
„Oare voi trece pe aici?!” O fi Pathfinderul cel mai „soft” dintre cele trei, dar a trecut. Cel puţin la început…
Apropo, noroiul ăla care sare la doi metri înălţime a ajuns pe Mihai, fotograful…
Uitaţi de noroi, cu el s-au descurcat toate trei în prima parte a traseului. Tufele alea mici şi nesimţite de pe marginea drumului ne-au „aranjat” maşinile… Apropo, ştiaţi că acest „drum” este un Drum Judeţean? Da, aşa e marcat pe hartă…
Odată găsit, noroiul nu ne-a mai părăsit decât rareori. Uneori nici noi pe el. Sfat?
Puneţi deoparte bani de roţi de offroad dacă vreţi o ieşire, chiar şi soft, pe Dealu Mare.
Mai cu chin, mai cu amuzament, am ajuns în vârf. Genial!
749 de metri este înălţimea maximă a dealului Istriţa. La poalele lui s-a găsit Cloşca cu Puii de Aur, poate cel mai important tezaur de pe teritoriul României. Zona e, de altfel, presărată de vestigii neolitice, de morminte dacice, de tabere de arheologie şi sculptură. În subsol fierbe petrolul, te afli la doar 30 de kilometri în linie dreaptă de Vulcanii Noroioşi, iar primăvara trebuie să fie o nebunie de flori, având în vedere tufele şi copacii care îmbracă păşunile subalpine.
Deşi eşti în zona de deal, peisajul e tipic de munte, iar culmile munţilor Ciucaş şi Meteoru îţi închid priveliştea nord-estică, în timp ce spre sud, într-o zi senină, poţi privi până hăt, departe, peste Câmpia Buzăului. Există o puzderie de drumuri de căruţe care străbat toată zona în lung şi-n lat, însă trebuie să fii atent când te aventurezi pe ele – de la drum uscat şi pietros se trece la bălţi cu noroi într-o clipită. Deşi am petrecut o zi întreagă aici, doar am zgâriat suprafaţa a ceea ce oferă de fapt zona. Mă rog, n-am zgâriat numai asta…
Crucile de hotar pot fi întâlnite peste tot în zonele deluroase, dar parcă nicăieri nu sunt mai dese ca aici. Venind dintr-un timp în care omul îşi lucra pământul cu palmele în cadrul unui ritual în care devenea doar unealta prin care Dumnezeu dădea viaţă solului, crucile astea amintesc că aici, timpul curge la fel de mii de ani. Doar numele de pe ele s-au pierdut în negura timpului…
Hotar. Între cine şi cine, nu se mai ştie…
Toată zona Năeni-Zănoaga îţi oferă mii de locuri de picnic, însă trebuie să-ţi iei apă şi mâncare cu tine, să nu faci focul şi să respecţi atât păşunile şi pădurile impecabil de curate, cât şi muntele. Căci chiar şi maşinile astea pregătite pentru drumuri grele au gemut pe alocuri. Urcaţi aici venind dinspre Finţeşti, am dat piept destul de repede nu doar cu vadurile pline de noroi, ci şi cu stâncăriile dezgolite de torenţii de primăvară. Drumurile sunt strâmte şi ne-a trebuit toată atenţia pentru a nu freca maşinile de tufele abia trezite din somnul iernii. Din păcate, asta nu ne-a reuşit pe deplin, venind înapoi cu off-roaderele zgâriate. De notat!
Ne-am continuat apoi drumul de coastă până am dat din nou de noroi, de data asta unul mult mai serios…
Cât de serios? Continuarea, în pagina următoare.