Test de iarnă: Ford Ranger 2.2 TDCI 150 CP AUT6 – pădurarul cu aere de Chuck Norris

La cât de masiv este Ranger, mă aşteptam ca sub capota maşinii de test să regăsesc motorul de top, dieselul de 3,2 litri şi 200 CP. Însă am rămas surprins în momentul în care am observat logo-ul de pe laterale: 2.2 6 AUTO.

Ceea ce desemnează motorul diesel de patru cilindri 2.2 TDCi de 150 CP, asociat cu o cutie automată cu 6 trepte. În condiţiile în care acelaşi indicativ ar putea desemna şi masa proprie a acestei versiuni Ranger, de aproape 2,2 tone, combinaţia nu promitea să fie chiar fericită.

La regimuri medii, normale pentru rulajul pe şosea, Ranger se dovedeşte foarte civilizat ca ambianţă sonoră, chiar şi dacă e nevoie de accelerarea puternică pentru depăşire. În aceste momente, însă, întârzierea în răspuns a cutiei este şi mai evidentă, după care e uşor de sesizat retrogradarea chiar şi cu două trepte.

În general, unitatea centrală de control vrea să privilegieze consumul cât mai scăzut de combustibil, deci se preferă schimbarea la turaţii cât mai joase. Însă, chiar dacă valoarea de 375 Nm a cuplului motor e destul de bună şi, în teorie, se obţine la doar 1.500 rpm, masa mare a maşinii impune retrogradările cu întârzierile de rigoare, aşa încât Ranger pare cam tot timpul nehotărât – mai ales în regim urban.

Dacă se pune levierul cutiei pe modul ”S”, lucrurile stau ceva mai bine, deoarece treptele sunt schimbate la o turaţie mai înaltă, în zona 2.500 rpm, ceea ce înseamnă şi o cursivitate mai plăcută. În mod ciudat, chiar şi modul secvenţial e bine gândit, cu ”-” înainte şi ”+” înapoi.

Folosirea cutiei în acest mod manual nu e de natură să-ţi dea senzaţii de WRC. Însă Ranger-ul relevă nişte avantaje nebănuite pentru un pick-up de asemenea dimensiuni: o bună stabilitate şi o direcţie mai precisă decât m-am aşteptat.

Chiar dacă pe denivelările mici din mediul urban suspensia cu arcuri foi pe spate induce un sentiment de disconfort, specific pick-up-urilor, pe şosea, într-un stil de condus susţinut, Ranger e un mastodont destul de plăcut de condus. Rigiditatea suspensiei înseamnă o bună stabilitate în viraje, iar, dacă asfaltul este uscat, tendinţa de supravirare este bine ţinută în frâu de electronică.

Direcţia are un oarecare joc pe care îl aşteptam de la o maşină utilitară, dar, principial, e suficient de precisă pentru un asemenea mastodont şi contribuie la senzaţia de control a maşinii. Evident, în regim 4×4, la bracarea totală a volanului angrenajele punţii faţă ”suspină”, iar tracţiunea integrală va face întoarcerile la fel de chinuitoare ca în orice offroader serios.

În teren accidentat, câtă vreme este vorba de macadam fără denivelări majore, te obişnuieşti destul de repede să te ”joci” cu Ranger-ul, cam la nivelul unui SUV normal. Însă suspensia cam rigidă e inconfortabilă dacă terenul devine mai accidentat, în plus apărând şi ”ţopăiala” care impune mai multă atenţie.

Din fericire, sistemul 4×4 se dovedeşte competent, fiind limitat doar de ”gume” – fără pneuri adaptate zăpezii, de exemplu, e destul de uşor să rămâi împotmolit în omăt cam adânc. Moment în care cutia automată îşi arată ”colţii”: nu prea poţi face balans, deoarece trecerea din R în D înseamnă şi un moment de… meditaţie al sistemului ASR, care nu se decuplează când pui pe ”OFF” ESP-ul.

Singurul regret cu adevărat important ţine de motorizarea insuficient de potentă pentru acest Hercule, deoarece în condiţii de încărcare maximă Ranger-ul 2.2 TDCi îşi va cam pierde suflul, deşi aspectul promite aptitudini de titan. Totuşi, acest motor e clar mai bun decât versiunea cu aceeaşi cilindree, dar cu numai 125 CP…

Dat fiind că Ranger e capabil de mai mult dinamism pe şosea decât mă aşteptam, sunt foarte curios cum s-ar comporta cu o cutie manuală (care sunt sigur că ar elmina răspunsul întârziat al automatei). În acelaşi timp, însă, cred că se impune un compromis mai bun între stabilitatea pe asfalt şi confortul pe denivelări, chiar dacă nu am pretenţiile din cazul unui Focus.

Cât costă şi ce dotări oferă Ford Ranger, pe pagina următoare

Pagini: 1 2 3 4