Pimp My Ride este un exemplu bun de „nu tot ceea ce vezi la televizor e adevărat”

Ar fi, poate, exagerat să spunem că Pimp My Ride a fost o făcătură totală, pentru că nu ştim ce anume din ce s-ar fi întâmplat acolo te-ar convinge să-i atribui acest cuvânt. Făcătură.

Cu toate că, în marea lor parte, participanţii la show intervievaţi de The Huffington Post au declarat că ar repeta experienţa, tot ei au povestit câteva aspecte care nu pot fi trecute cu vederea şi considerate chiar normale.

De exemplu, maşinile participanţilor nu erau reparate, ci doar modificate. Ceea ce, teoretic, ar fi trebuit să se întâmple, nu? Adică, e Pimp My Ride, nu Repair And Then Pimp My Ride. Pentru un iubitor de maşină, însă, a-i aplica tratament estetic unui hârb este un păcat capital. Apoi, desigur, există şi partea în care maşina ţi se strică la o lună după ce a fost pimpuită – ceea ce te face să asemuieşti experienţa Pimp My Ride cu o experienţă la orice fel de service.

Mai mult, în articolul follow-up de la HuffPo, participanţii au povestit că unele elemente au fost îndepărtate imediat după filmare. Desigur, totul era făcut cu un motiv serios în minte. De exemplu, suportul de şampanie dintr-o maşină a fost îndepărtat pentru că nu se dorea încurajarea condusului sub influenţa băuturilor alcoolice. Sau spinnere de 24 de inci, înlocuite cu jante „mai normale” de 20 de inci – cu asta chiar am fi şi noi de acord. 

Apoi, nu toate chestiile mişto de pe maşină funcţionau corespunzător: luminile LED amplasate în scaune încălzeau atât de tare încât nu mai puteai conduce confortabil. Sau uşi gull-wing al căror angrenaj împiedica folosirea centurilor de siguranţă pentru locurile din spate. În plus, unele chestii se doreau a fi puse doar pentru că producătorii show-ului considerau că „ar da bine”, în ciuda a ceea ce spunea participantul. 

Unul dintre tipi a primit în portbagaj o maşină de făcut vată de zahăr, pentru că ar fi dat bine cu „rotunjimile lui”. Altul a specificat că detestă culoarea roşie, aşa că lumea a avut grijă ca interiorul să fie roşu. Complet. Şi nu orice fel de roşu, ci unul din ăla care face până şi o fată să se uite strâmb la maşină. Şi pentru toate astea participanţii nu trebuiau decât să aştepte câteva luni. Da, exact. Chiar dacă montajul final făcea să pară că totul s-a desfăşurat în câteva zile, printr-o eroică mobilizare de forţă şi creier, procesul era, de facto, mult mai lent.

Poate că am exagerat, în inceputul articolului, spunând că „marea parte” a concurenţilor ar repeta experinţa. Au fost trei intervievaţi, dintre care doar unul a zis că n-ar mai face asta niciodată. Ceilalţi doi au văzut, în schimb, partea plină a paharului. Aceea că au o poveste pe care nu mulţi au avut ocazia s-o trăiască. 

Acum, că ştii toate acestea, ai participa la un show asemănător?