MacPherson vs. Buick, procesul din 1916 care a făcut maşinile mai sigure

Unul dintre renumitele procese americane client vs. producător auto datează încă de la începutul XX, o perioadă în care ţi-ar fi greu că cineva ar putea avea un accident conducând trăsurile motorizate numite modern maşini. Donald MacPherson a avut unul, iar asta reprezentat un motiv suficient pentru care americanul să dea în judecată producătorul de automobile Buick şi să schimbe modul în care este percepută responsabilitatea în construirea unui automobil.

MacPherson deţinea unul dintre cele 219 Buick Model G Runabout – an de producţie 1909, achiziţionat de la un dealer – a cărui roată s-a defectat în timpul mersului (a se citi „i s-au rupt spiţele din lemn”), lucru care a dus la un accident în urma căruia Donald a fost aruncat din maşină şi, prin urmare, rănit. Conform povestitorilor de la Jalopnik, Buickul lui Donald avea circa 13 kilometri la oră când s-a produs năpasta. 

Poate că este o cifră cu ghinion 13 (sau 8, dacă vorbim de mile pe oră), însă lucrurile puteau să fie mai grave dacă ruptura se producea la viteză mai mare – surprinzător, da, Buickul Runabout putea să meargă şi mai repede, având o viteză maximă de 80 de kilometri pe oră, mulţumită motorului L6 de 2,5 litri care producea 22 de cai-putere.

A urmat un proces, în care domnul MacPherson a dat în judecată Buick pentru că a produs o maşină nesigură. Buick a încercat să derive atenţia către terţi, menţionând că nu producătorul i-a vândut maşina, ci un dealer. Şi plusând cu faptul că nu ei au construit roata, ci un furnizor.

Ca răspuns, MacPherson a indicat că responsabilitatea ar trebui să-i survină nu dealerului care vinde produsul sau furnizorului care se ocupă doar de anumite elemente, ci aceluia care asamblează şi creează produsul finit.

Disputa s-a purtat până în punctul în care reprezentanţii acuzatului au declarat că, de fapt, ar fi de datoria clientului să verifice vehiculul pentru a fi sigur că acesta nu se va strica în timpul folosirii. Da, vorbim de vehicule nou-nouţe.

Judecătorul Benjamin Cardozo, căruia i s-a atribuit cazul, a semnalat argumentul antemenţionat ca unul nevalid şi, în finalul procesului din 1916, a conchis:

„Dacă, prin natura sa, un lucru ar putea atenta la viaţa sau a integritatea cuiva atunci când este făcut cu neglijenţă, atunci acel lucru este un lucru periculos. Natura sa indică anumite consecinţe la care să te aştepţi. Dacă elementului pericol i se alătură cunoştinţa faptului că acel lucru va fi folosit şi de altcineva decât cumpărătorul [n.r. dealerul] şi va fi folosit fără a fi din nou testat, atunci, indiferent de contract, producătorul acelui lucru periculos are datoria de a-l face cu atenţie.”

În cazul în care te-ai plictisit de citit sau n-ai înţeles importanţa acestui proces pentru istoria automobilului, gândeşte-te cum ar fi să suferi un incident din cauza unei piese nefuncţionale, iar producătorul maşinii să te trimită la furnizorul care a făcut piesa, care te va trimite la furnizorul care i-a dat compenenta pentru acelei piese, care te va întreba dacă nu cumva cu banii pe care i-ai cheltuit ca să ajungi până acolo nu ţi-ai fi putut repara şi singur maşina…

via Jalopnik / Wiki