CAMERA ASCUNSĂ. Cum mi-am binecuvântat maşina: „Ridică şi capota, că aşa se face din moşi-strămoşi”
Practică veche – la care apelează tot mai mulţi români cu frica lui Dumnezeu -, „din moşi-strămoşi”, cum ne-a spus un preot, „Binecuvântarea maşinii” a devenit acum un gest religios oficial.
Noul Molitfelnic, cel după care sunt organizate toate slujbele religioase şi rânduielile bisericeşti, cuprinde o ierurgie specială în acest sens. Iar gândul, după ce, săptămâna trecută, a scris despre noul Molitfelnic care şi-a adaptat slujbele şi rânduielile la viaţa cotidiană, astăzi a parcat la sursă, ca să pună în practică binecuvântarea – Sfeştania pentru binecuvântarea automobilului -, îndeplinită după vechile slujbele de binecuvântare a corăbiilor şi luntrilor.
Postul – o perioadă prielnică pentru binecuvântare
Întrucât preoţii ne-au atenţionat că perioada cea mai prielnică pentru binecuvântarea unui autovehicul este Postul – credincioşii fiind atunci şi mai pregătiţi sufleteşte -, i-am ascultat şi ne-am programat la sfeştanie.
Prin telefon, desigur, cu atât mai mult cu cât deja binecuvântaţii – cei trecuţi cu maşina pe sub ploaia de aghiazmă a busuiocul sfinţit – ne-au sfătuit să ne interesăm mai întâi, pentru că ierurgiile acestea se oficiază doar sâmbăta şi duminica.
“Bună ziua, părinte. Aş dori o binecuvântare, dacă e posibil. Nu, nu a mea, a maşinii. Da? Se poate?” îl întrebăm pe unul dintre preoţii fostei mânăstiri Mărcuţa, din Pantelimon, joi, pe la amiază. Se poate, doar că e la Olăneşti, în concediu şi ne sfătuieşte să nu consumăm benzina până la el. O să ne dea sfinţia lui numărul de mobil al preotului Gheorghiţă, care e de serviciu la binecuvântări.
Preotul Gheorghiţă ne aşteaptă până pe la 14.30, cel mai târziu. Dacă ajungem, bine, dacă nu… “Să venim pregătiţi? Aducem ceva? Cât ne costă?”, îl întrebăm pe nerăsuflate şi pe picior de plecare. “Nu e nevoie de nimic! Taxa fixă nu avem; daţi cât v-o lăsa inima”, spune el, liniştindu-ne.
Binecuvântarea maşinii la Mărcuţa
Am ajuns la Mărcuţa, pe o căldură infernală, la două ore după prânz. Lăcaş vechi, de peste 400 de ani, din care 300, mânăstire. În faţa complexului mănăstiresc, o biserică nouă, arătoasă – săvârşită de curând cu bani de la bugetul local, sponsorizări, donaţii şi din fondul bisericii -, şi o cantină socială pentru săraci şi bolnavi, funcţională începând din toamnă. În curte se lucrează de zor. Se descarcă materiale, se taie fier-beton, se sapă la fundaţii.
Preotul Gheorghiţă ne anunţă telefonic că apare în 10 minute. “Până vin, mergeţi la lumânăreasă să vă dea o cană cu aghiasmă. Şi deschideţi toate uşile, să aerisiţi maşina!”, zice, atent la detalii.
La sosire, îl întâmpinăm pregătiţi: avem o cană cu aghiasmă, o maşină cu uşile „date de perete”, un aer serios şi o stare „participativă”.
Părintele Gheorgiţă, sprinten, subţire şi nu prea înalt, poartă o pălărie de paie înaltă cu boruri medii, părând, în aerul vibrat de caniculă, un preot mexican.
Îşi aranjează recuzita pe bancheta din spate a maşinii, scoate crucea, scoate busuiocul, scoate o carte, mai veche de rugăciuni, dar nu şi noul Moliftelnic.
Ne întreabă cine conduce; numele, cine însoţeşte; numele, apoi începe slujba, citind rugăciunea din cartea veche, în care pusese semn o coală albă împăturită.
“Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Miluieşti-ne pe noi…Preasfântă treime, miluieşti-ne pe noi. Doamne, curăţeşte păcatele noastre…”, începe preotul rugăciunea, odată cu şuiratul infernal al flexului celor ce muncesc.
La maşini, ca la corăbii
După ce spune “Tatăl Nostru” şi încă o rugăciune către Fecioara Maria, părintele începe ierurgia: “Doamne, Dumnezeul Părinţilor noştri care ai poruncit robului Noe să facă corabie spre mântuirea lumii. Şi ai binevoit ca din lemne multe să fie alcătuită ca un singur lemn, însuşi stăpân al tuturor, care ai binevoit a cârmui lemnele cele neînsufleţite şi cu dreapta ta cea tare a mântuit neamul românesc, păzeşte şi acum maşina aceasta şi pe cel care o conduce. Dă-le, Doamne, înger bun şi paşnic. Păzeşte-i pe cei care vor călători cu maşina aceasta. Dă-le lor să ajungă sănătoşi acasă…”.
Îndemn: „Să stropiţi aşa, pe la aripi…”
La final, după ce mai pomeneşte şi o serie de sfinţi, consultând cartea la luna august, părintele purcede la binecuvântarea propriu-zisă a maşinii. Întâi, motorul. Înmoaie busuiocul în cana cu aghiazmă şi stropeşte larg, de la capotă la radiator şi de la filtrul de aer, la caseta cu siguranţe. “Se sfinţeşte maşina aceasta cu harul prea Sfântului Duh şi, prin stropire, cu această apă sfinţită”, şi apa sfârâie pe metalul încins. Continuă în habitaclu – bord, volan, scaune, banchetă spate -, şi încheie cu exteriorul, în timp ce rosteşte o rugăciune specială pentru şofer şi pasager.
Apoi ne închinăm şi sărutăm, creştineşte, crucea din mâna preotului. „Să stăpâniţi şi să folosiţi sănătoşi maşina. Ia, ţineţi aghiazma asta şi mai stropiţia maşina pe la ce vreţi dumneavoastră! Pe la roţi, pe unde vreţi. Daţi şi pe la aripi…”.
Îl întrebăm cât ne costă, iar răspunsul vine prompt: „Cât vă lasă inima”. Ne lasă 20 de lei, pe care îi oferin din tot sufletul. Părintele mulţumeşte, îi împătureşte şi îi pune în buzunar. Îl tulburăm, o secundă, întrebându-l dacă nu ne dă un certificat, o chitanţă, o amintire, ceva. “Nu cred că am…Dar staţi! Poate o iconiţă cu Maica Domnului; o puneţi în maşină”, spune şi scoate din servieta încăpătoare, după o căutare scurtă, dar febrilă, o icoană pe hârtie plastifiată.
Smartphone-ul, în varianta binecuvântată
Mulţumiţi de serviciu, întindem coarda şi mai cerem o binecuvântare, pe principiul că multe din cele sfinte s-au adaptat la cele lumeşti. “Dar un telefon se poate binecuvânta? E destul de scump, ţin la el şi aş vrea ca şi el să mă ţină cât mai mult”, îndrăznim să-l întrebăm.
“Eu ştiu…” spune părintele încurcat. „Să-l sfinţim cu puţină aghiasmă… sau, ia să vedem dacă am…”. Începe iar să caute în geanta largă. Găseşte o iconiţă tip insignă, înfăţişându-i pe Sfinţii Constantin şi Elena. Ne-o întinde, apoi, ca să nu-l strice, stropeşte cu mare precauţie smartphone-ul.
La final, părintele Gheorghiţă îşi strânge lucrurile, pune busuiocul la loc, în punga de plastic, ne urează sănătate, îşi pune pălăria pe cap şi pleacă la fel de oficial precum a venit.
Binecuvântarea a durat, cu totul, cam la 10 minute. Preotul a făcut treabă bună, noi la fel, banii n-au fost mulţi, iconiţele au fost două. Oare aşa o fi peste tot?
Curioşi, vrem să mai binecuvântăm o maşină la altă mânăstire.
La Cernica se sfinţeşte din moşi – strămoşi, în parcare
Sunăm iar şi alegem Cernica. Acolo, preotul de serviciu stă zilnic până la ora 20.00.
La poartă plătim doi lei, taxa de intrare cu maşina, şi primim chitanţă. Ne oprim însă la o barieră, înainte de intrarea în mânăstire. “Trebuie să parcaţi aici. Vine preotul să v-o sfinţească”, ne anunţă un paznic.
Părintele de serviciu apare în 10 minute. E mai în vârstă decât preotul Gheorghiţă de la Mărcuţa şi poartă o barba lungă, albă.
Conform ritualului, ne îndeamnă să deschidem portierele şi portrbagajul, ca să stropească cu aghiasmă. Uităm însă de capotă. “Deschideţi-o şi pe ea, aşa se obişnuieşte, din moşi-strămoşi”, ne îndeamnă, iar, părintele, mucalit. Pune găleata pe colţul motorului, şi începe sfeştania: aceleaşi rugăciuni ca la Mărcuţa. Doar că părintele pare puţin mai obosit; îşi freacă ochii şi parc-ar vrea să caşte. Se mobilizează până la final şi stropeşte maşina pe la toate încheieturile ei interne şi externe; apoi pe noi, interesându-se cine este şoferul. Cu totul, 5 minute şi 40 de secunde după ceas.
Înainte de plecare îl rugăm de binecuvântarea telefonului. Ne refuză ferm. “Nu se sfinţeşte. Se sfinţeşte numai maşina, cu asta se călătoreşte, de ea depinde viaţa. Telefonul (se sfinţeşte n.r.), prin cel care îl poartă. Atât. Crucea, astea religioase, da (se sfinţesc n.r.), dar telefonul, nu am auzit. Dumneata trebuie să ai grijă de el”, spune preotul.
Mulţumim, plătim – tot 20 de lei -, dar nu mai cerem amintiri. Părintele a coborât până la noi doar cu o găleata albastră plină cu aghiasmă şi cu busuiocul.
