Raliul Sibiului 2013, văzut de după perdele de praf şi peisaje mioritice

Cu 80 de km/h încerc să-mi fac loc prin şirul indian de tiruri de pe Valea Oltului, cu o ţină exactă: Sibiu. Puţin ofticat că am ratat deschiderea festivă, îmi propun să recuperez şi să mă bucur de acţiunea de pe probe. Ajung undeva spre după-amiază, ca să găsesc o Piaţă Mare în care „rânduiala ca la saşi” este omniprezentă.

Maşinile stau cuminţi la umbră sub corturi, de unde nu se aud decât discuţiile mecanicilor, iar ca refren sunete metalice de ciocan, zumzet de motoare şi forfota din parcul de service. După două probe, maşinile deja încep să resimtă dificultatea traseelor pe care împrejurimile Hermannstadt-ului le oferă mixului de piloţi participanţi la Sibiu Rally.

Mereu am zis că nu poţi să simţi gustul unui eveniment, indiferent de tematică, dacă nu „te dai cu lumea” şi nu te amesteci în mulţime. Aşa că pentru Raliul Sibiului, lucrurile nu aveau cum să stea altfel. Aleg proba de noapte SS 6 Păltiniş, pe asfalt, pentru vizionarea de vineri. Încurajat de maşinile care urcă, aleg să-mi petrec următoarele şase ore izolat pe un platou în ultimul sfert al probei, în detrimentul unei mai lejere poziţionări la poalele muntelui.

Nu aşa populat ca baza probei, acest ultim segment are însă privitori aşezaţi stategic, pe un tronson în linie dreaptă, lung de aproximativ 200 de metri, încadrat de două viraje de 90 de grade. Nu îmi găsesc bine locul pe marginea şoselei că undeva jos, în vale, un motor se aude bolborosind printre brazi.

„Vine!”, se aude scurt dintr-un grup alăturat, dotat cu scaune, pături, lanterne şi felinare. De la primul clocot şi până ca maşina să ajungă în zona noastră trec ceva minute bune, însă ştii că bestia urmează să iasă din viraj şi să şarjeze pe linia dreaptă atunci când pe dealurile vecine reflectoarele luminează puternic pădurea devenită neagră după lăsatul serii.

„Mamă, parcă trece trenul!„, se aude iar din acelaşi grup de persoane, şi într-adevăr, pe întuneric, în linie dreaptă, proiectoarele şi viteza cu care trec concurenţii te fac să crezi că te afli într-o haltă pe care trenurile de mare viteză o ignoră în goana lor. Şi mai e zgomotul, zgomotul de motor care-şi atinge vârful în dreptul tău şi se stinge apoi printre creste. Senzaţia este puternică, şi te face să-ţi pară bine că i-ai răspuns cu un ferm „Dar pentru asta am şi venit!” voluntarului politicos, care te-a atenţionat să „Ai grijă, că până la două noaptea aici staţi!”.

După prima zi, Jan Kopecky, chiar liderul din ERC conduce ostilităţile la Sibiu, într-un adevărat decor de dramă, în care suspensiile cedează pe capete, motoarele se supraîncălzesc, piloţii fie abandonează tehnic, fie rămân cu volanul în mână la ieşirea din viraje, fie habar nu au că la câteva sute de metri în faţă, un tăuraş e cât pe ce să intre pe traseu. Apropo de senzaţii tari, româneşti.

A doua mea zi de raliu începe pe SS 10 Şanta Max 1, probă ce se dovedeşte fatală pentru multe din maşinile participante, dar căreia Daciile Logan refuză cu încăpăţânare să i se predea fără luptă. Praful lăsat în spate de maşinile aflate în plin sprint ia pentru câteva momente forma drumului, dar se risipeşte rapid deasupra mulţimii de oameni care aplaudă, încurajează şi savurează fiecare derapaj, fiecare ieşire în decor, indiferent dacă pe geamul din spate al maşinii stă un steag al României, al Ungariei, al Cehiei sau al Franţei.

La fel se întâmplă şi câteva ore mai târziu, pe Superspeciala din Ştrand, unde gardul uman care înconjoară traseul numit „Groapă” de localnici nu se dovedeşte a fi decât o galerie universală, liniară, care nu se sfieşte să aplaude fiecare maşină ieşită din duelul umăr la umăr ce avea să stabilească rezultatele finale ale evenimentului: Kopecky se impune la Sibiu, urmat pe podium de Francois Delecour şi Toshi Arai.

Am păstrat publicul la urmă, pentru că personal, mi s-a părut că cei prezenţi din postura de spectatori au fost glazura pe un tort pestriţ, mai mult decât delicios. Pot să afirm, ca părere personală, că Sibiul – prin nu ştiu ce conjunctură – are public. Un public civilizat, fair-play, cu apetit pentru raliuri, chiar şi într-o Românie unde motorsportul este mai degrabă o nişă decât un fenomen.

Pe final de poveste, felicitări organizatorilor, felicitări piloţilor, felicitări spectatorilor şi felicitări oamenilor din culise, care au ţinut sus blazonul Sibiului şi al României.