Lunar Roving Vehicle, povestea celor 3 maşini electrice care au ajuns pe Lună

Am selectat 10 argumente aduse de cei care afirmă că oamenii nu au ajuns, de fapt, niciodată pe Lună, şi că totul este o imensă escrocherie pusă la cale de guvernul american. Cu răspunsuri cât mai simple.

1. De ce nu se văd stelele pe filmări şi în fotografii? E întuneric afară, ar trebui să se vadă stelele

De fapt nu era întuneric afară, toate pozele au fost făcute în plină zi. Cerul se vede negru din cauza lipsei atmosferei, dar lumina este abundentă. Stelele nu se văd nici în pozele cu alte corpuri cereşti, precum Marte, Venus sau, mai nou, Pluto. Sunt şi acestea falsuri sau există o explicaţie mai simplă?

Fără stele pe cer?! Păi cum?! Păi simplu: o expunere cu timp scurt, pentru lumina zilei, nu permite apariţia luminii stelelor în fundal

Explicaţia este, de fapt, foarte simplă: atunci când o cameră fotografică este setată pentru o expunere scurtă, care să-ţi ofere detaliile unui subiect foarte bine luminat (cum este Luna), este imposibil să se vadă şi lumina mult mai slabă a stelelor, fie ea şi pe cerul negru din spate. Aceasta nu are timpul necesar pentru a apărea pe filmul fotografic (valabil şi la aparatele digitale). Oricine susţine contrariul nu are habar de optica elementară, punct.

Nu se văd stelele nici în fundalul mult mai puţin strălucitorului Pluto, fotografiat săptămâna trecută. Asta ce-ţi spune?

Asta nu înseamnă că nu avem imagini luate de pe Lună, cu timp de expunere mai mare, şi din care putem vedea stelele exact aşa cum trebuia să se vadă de pe Lună. Remarcaţi însă ce se întâmplă cu obiectele mai luminoase, precum Pământul.

Stelele, fotografiate de pe Lună. După cum se vede, timpul de expunere mare face ca acestea să fie mai degrabă ovale, cu Pământul apărând ca o sferă care arde filmul fotografic.

2. De ce flutură steagul american dacă pe Lună nu există aer şi nu bate vântul?

Din inerţie. Orice obiect textil mişcat se va undui din pură inerţie în vid, lucru demonstrat deja de mai multe experimente. În plus, cam cât de idiot să fii să faci o escrocherie de miliarde de dolari şi să uiţi să închizi uşa la studio astfel încât să ai curent acolo?

3. De ce au şters cei de la NASA înregistrările originale cu aselenizarea celor de la Apollo 11?

Atenţie, au şters înregistrările care cuprindeau şi telemetria. Imaginile filmate şi transmise în direct, cu fiecare dintre aselenizări, nu doar cu prima (Apollo 11), au fost înregistrate de multe alte aparate, motiv pentru care le putem vedea şi azi. Motivul ştergerii e simplu (deşi stupid): aveau nevoie de rolele respective pentru a le refolosi, din considerente de buget. Tocmai pentru că existau deja mii de înregistrări duplicat, nu şi-a pus nimeni problema că, ani mai târziu, se vor trezi unii care să creadă că nu a ajuns nimeni pe Lună pentru că nu pot vedea filmele originale.

În plus, argumentul ar trebui adus tuturor evenimentelor istorice de dinaintea televiziunii. De unde ştim noi că Mihai Viteazu a existat, când el apare în doar câteva cronici? De unde ştim că Iulius Cezar a existat? Dar Platon? Dar Carol cel Mare? Doar nu avem filmele originale…

4. Astronauţii nu ar fi scăpat cu viaţă de radiaţiile din centura Van Allen sau de pe Lună

Păi însuşi domnul James Van Allen, cel care a descoperit zonele de radiaţie puternică din jurul Pământului, a ţinut să ne spună că această afirmaţie este stupidă. Astronauţii au fost protejaţi de coca din aluminiu a navei Apollo, de izolaţia din polietilenă a acesteia, de costumele lor, iar doza totală de radiaţie pe care au primit-o echivalează cu cea primită de un lucrător la o uzină nucleară pe parcursul unui an. Într-adevăr, e o doză mare, dar nu mai mare decât cea cu care au de-a face astronauţii aflaţi în acest moment pe orbită în Staţia Spaţială Internaţională.

Dimpotrivă, expunerea scurtă a permis organismului acestor astronauţi să-şi revină de pe urma traversării centurilor cu radiaţie intensă, iar radiaţia de pe Lună, deşi mai mare decât cea la care sunt expuşi astronauţii care ies în spaţiu din Staţia Spaţială Internaţională, a afectat astronauţii Apollo doar între 1 şi 3 zile, cât au durat misiunile. Dacă oamenii ar sta acolo timp de mai multe luni, nu cel mult trei zile cum au stat misiunile Apollo, acest lucru ar deveni, într-adevăr, o problemă. Aşa cum au fost misiunile Apollo, nu.

5. Umbrele şi luminile sunt dubioase în multe fotografii

Analize complexe au demonstrat că fiecare dintre aceste umbre şi lumini „dubioase” pot fi explicate cu uşurinţă şi că tocmai existenţa unei aselenizări reale le explică mult mai uşor decât fabricarea acesteia într-un studio. Sau poate cei de la NVIDIA nu ştiu despre ce vorbesc?

6. Ce dovezi avem că au ajuns cu rovere pe Lună? Le-a mai văzut cineva?

Dovada e că ele, alături de multe alte echipamente, precum oglinzi speciale care permit măsurarea cu laser a distanţei dintre Pământ şi Lună (utilizate şi astăzi), au fost lăsate la suprafaţa Lunii. Sunt cele mai clare dovezi că aselenizarea a avut loc.

Fotografia din spaţiu în care se văd clar LRV-ul, urmele roţilor şi alte echipamente lăsate de astronauţi pe Lună

În 2009 şi 2011, sonda Lunar Reconaissance Orbiter a fotografiat din spaţiu roverul din ultima expediţie umană pe Lună, Apollo 17, precum şi urmele lăsate pe Lună de către roţile acestuia şi de picioarele astronauţilor. Le poţi examina în imaginea de mai sus. E adevărat, e luată tot de camerele NASA, deci dacă ar fi o conspiraţie, n-ar face altceva decât să se afunde în ea, pentru că este evident pentru toată lumea că, în anii care vin, tot mai multe sonde spaţiale vor fotografia Luna (în special cele chinezeşti), iar dacă respectivele aparate nu mai sunt acolo, atunci întreg edificiul de minciuni s-ar prăbuşi, cu costuri incomensurabile. În fapt, nimic din toate acestea nu se va întâmpla, pentru că roverele lunare sunt tot acolo, urmele roţilor lor sunt tot acolo iar absenţa atmosferei face ca şi urmele picioarelor astronauţilor să fie tot acolo unde le-au lăsat cu 46-44 de ani în urmă.

7. Este totuşi o conspiraţie de la cap la coadă. 

Cum spuneam, singurul mod în care NASA ar fi putut minţi publicul general ar fi fost acela de a convinge 25.000 de oameni, preponderent oameni tehnici, ingineri, ba încă unii dintre cei mai buni ingineri din întreaga lume, că e cazul să participe la o conspiraţie. Toţi aceşti oameni, alături de alţi vreo 380.000 de oameni care au lucrat pentru subcontractorii Boeing, General Motors, Delco, Goodyear şi mulţi alţii, ar fi trebuit să ia parte la o minciună. Evident, toate materialele, aparatele, programele software, costumele spaţiale, navele şi maşinăriile produse de ei ar fi fost de fapt inutile, pentru că undeva, într-un studio secret, nişte regizori şi nişte cameramani ar fi reuşit cumva să simuleze aselenizarea, într-o echipă care, la rândul ei, ar fi depăşit cu uşurinţă câteva sute de oameni.

Cerran şi Schmidt, supuşi ultimelor măsurători în LRV, pentru a vedea dacă încap. Precauţii inutile dacă era o simulare

Niciunul dintre aceştia nu a ieşit cu vreo declaraţie care să confirme în vreun fel conspiraţia, toate acuzaţiile vin din afară. Ar fi cea mai de succes conspiraţie din istorie, una la care au luat parte nu doar politicieni sau generali de armată, ci savanţi, ingineri, sute şi mii de americani care reprezentau elita inginerească a epocii. Mulţi dintre ei ar fi trebuit să fie actori desăvârşiţi într-o imensă punere în scenă, fără ca vreunul să dea greş.

Să spunem totuşi că niciunul dintre aceştia nu a ştiut nimic, şi că doar cei care au condus misiunile, împreună cu cei care le-au executat, au făcut parte din conspiraţie. Chiar şi aşa, ar fi vorba de sute de oameni cu cea mai înaltă pregătire, de la astronauţi la inginerii de la panourile de control, de la cameramani la echipajele de salvare, de la astronomii care au urmărit cu telescoapele navele spaţiale, la echipele de recepţie a transmisiilor TV din spaţiu. Priviţi inginerii din filmul de mai sus, din camera de control. Fiecare dintre ei trebuia să ştie că priveşte o contrafacere, fiecare dintre ei trebuia să-şi joace rolul, fiecare dintre ei trebuia să fie, cumva, mai bun decât un actor de primă mână şi asta nu doar câteva minute, ci ore şi zile în şir, pentru că misiunile erau lungi şi foarte lungi!

Ingineri Boeing care pregătesc LRV de încărcare în modulul de aselenizare. O muncă inutilă dacă totul era o butaforie

Dar rachetele au fost trimise în spaţiu, au fost urmărite inclusiv de ruşii care nu reuşiseră să-şi ducă la bun sfârşit propriul program de aselenizare, astronauţii respectivi au revenit pe Pământ în capsule care au amerizat în faţa camerelor de luat vederi, reuşind, nu-i aşa, cumva să joace în paralel cu programul de pregătire oficial şi în filme sincronizate la milimetru şi transmise din spaţiu către Pământ, cu un talent actoricesc rar, în „piese de teatru” care ar fi durat ore şi zile în şir, documentate minut cu minut pe film fotografic şi direct, la televiziune. Oscarul ar fi nimic pe lângă performanţa lor, efectuată patru ani la rând!

Dacă aselenizarea era un fals, de ce l-ar fi repetat americanii de şase ori de-a lungul a patru ani, când era suficient să fi pretins că au aselenizat doar o singură dată, iar riscurile unei greşeli creşteau exponenţial cu fiecare misiune?

În plus, ar fi trebuit falsificate nu doar cele câteva poze cu probleme (uşor de rezolvat), ci mii de fotografii care alcătuiesc o bază de imagini uriaşă şi pe care o puteţi vedea în amănunt. Majoritatea pozelor de acolo nu au nicio legătură nici măcar cu ideea unei contrafaceri. Sunt documente simple, clare, evidente, ale unor misiuni cât se poate de reale.

8. Ruşii tocmai au cerut o comisie de anchetă asupra aselenizării

FALS. Ruşii au cerut o comisie de anchetă asupra a ceea ce s-a întâmplat cu rocile şi filmele originale, pentru a putea avea acces şi ei la rocile luate de americani de pe Lună, în cadrul unei mişcări propagandistice de răspuns la adresa acuzaţiilor de corupţie în organizarea Campionatului Mondial de Fotbal. 

Adevărul este că ruşii nu au contestat niciodată realizarea americanilor, până şi cel care a cerut această comisie de anchetă declarând că:

„Nu, noi nu susţinem că ei nu au zburat (până la Lună) şi că doar au înregistrat un film. Însă toate aceste artefacte ştiinţifice – sau poate culturale – fac parte din moştenirea umanităţii, iar dispariţia lor fără urmă este pierderea noastră comună. O investigaţie va arăta (ce s-a întâmplat)”, via Gândul.

Ruşii erau primii care ar fi avut de câştigat de pe urma demonstrării că aselenizarea americanilor a fost o escrocherie. N-au cerut-o, pentru că nu aveau ce demonstra.

9. Multe din rocile lunare extrase atunci au dispărut

Astronauţii misiunilor Apollo au colectat circa 380 de kilograme de rocă, acestea fiind examinate la vremea aceea de savanţi din întreaga lume. Au o vechime cu 200 de milioane de ani mai mare decât rocile de pe Pământ, au o compoziţie similară cu rocile adunate de misiunile robotizate ale sovieticilor (câteva sute de grame) şi nu pot fi confundate cu meteoriţii proveniţi de pe Lună şi ajunşi pe Pământ, pentru că nu prezintă aceleaşi semne de eroziune. În plus, în timp ce în 40 de ani de explorare a meteoriţilor lunari căzuţi pe Pământ s-au strâns mai puţin de 20 de kilograme, în doar cei patru ani de misiuni americane au fost distribuite zeci de kilograme tuturor naţiunilor lumii.

Deşi sute de exemplare au fost furate (la circa 5 milioane de dolari bucata, e lesne de înţeles), există încă sute de roci lunare în muzeele lumii

E adevărat că, din cele peste 270 de bucăţi de rocă lunară oferite de către NASA altor naţiuni, nu mai puţin de 180 au dispărut, fiind furate, vandalizate, înlocuite cu falsuri sau pur şi simplu aruncate la gunoi în urma demolării unor muzee. Atenţie însă, asta nu înseamnă că nu există încă sute de exemplare care pot fi văzute în continuare în muzeele americane şi în muzeele lumii.

La noi în ţară, deşi piatra din misiunea Apollo 11 care îi fusese dăruită lui Nicolae Ceauşescu a dispărut fără urmă (valora peste 5 milioane de dolari pe piaţa neagră), puteţi vedea piatra din misiunea Apollo 17, care se află la Muzeul Naţional de Istorie. Rocile există şi sunt o dovadă cât se poate de simplă cu privire la realitatea aselenizărilor.

10. N-am mai ajuns de atunci pe Lună, deci e clar că nu puteam aseleniza acum 46 de ani

N-am mai ajuns de atunci pe Lună nu pentru că nu puteam, ci pentru că, aşa cum am scris deja în prima pagină, nu mai avea rost. Costurile programului Apollo au fost uriaşe: 110 miliarde de dolari în banii de astăzi! Programul sovietic a costat, la rândul lui, circa 50 de miliarde de dolari în banii de astăzi. O sumă uriaşă, care s-a dus pe apa sâmbetei în momentul în care Serghei Pavlovich Korolev, părintele programului spaţial sovietic, a murit în 1956, inginerii şi managerii de după el nemaifiind în stare să se ridice la înălţimea cerinţelor.

Pagini: 1 2