România. Centrifuga din UE

Finalul anului trecut a adus o dezbatere întreruptă prea brusc: cea privitoare la strategia guvernamentală privind autostrăzile. Vă mai amintiţi, e vorba de acel document modificat din pix peste noapte, cu autostrăzi care mai de care mai năstruşnice, la care însă ar urma să plătim până în 2020. Este incredibil cum unele dintre cele mai mari investiţii pe care urmează să le facă statul român au dispărut brusc dintre subiectele zilei, prea preocupaţi fiind de altele, mărunte.

Am arătat deja, pe site-ul ProMotor, de ce strategia guvernamentală are găuri uriaşe, dar mai ales de ce nu se vor putea obţine banii din partea Uniunii Europene pentru a finanţa proiecte care nu fac parte dintre priorităţile acesteia. Motiv pentru care nu vom putea circula cu maşinile pe autostrăzi noi prea curând – în afară de cele care sunt în curs de finalizare, altele noi vor fi greu de pornit fără bani europeni.

Lăsând însă la o parte discuţia referitoare la sursele de finanţare, n-am vorbit cum s-ar fi cuvenit despre forţele care stau la baza acestei îndepărtări de UE. Căci ceea ce vedem azi în strategiile guvernamentale din Estul Europei se rezumă la o dilemă tot mai puternică: ce este mai oportun, să-ţi consolidezi piaţa internă – deci şi infrastructura dedicată acesteia –  sau integrarea cu Uniunea Europeană? Ce este realmente prioritar – realizarea unor coridoare de transport interne, care să rezolve necesităţile de trafic stringente, locale, sau a unor coridoare de transport paneuropene, care să rezolve necesităţile de trafic ale transportului internaţional?

Ceea ce vedem în mod violent în Ucraina – aceste forţe centrifuge care riscă să rupă o ţară întreagă în două, vedem într-un mod mai subtil şi în România, dar şi în toate celelalte ţări de la periferia Uniunii, indiferent că suntem în Est sau în celelalte puncte cardinale ale Europei. Euroscepticismul este la modă, iar investiţiile în marile proiecte paneuropene sunt amânate în favoarea celor de interes naţional sau regional. Oamenii nu mai vor ca guvernele lor să cheltuiască bani pentru a fi împreună cu ceilalţi europeni, ci pentru a le rezolva lor problemele punctuale şi fierbinţi, la nivel local. Peste toate acestea se adaugă, cel puţin în Est, şi forţe de atracţie din afara Uniunii, indiferent că vorbim de Rusia sau de insistenţa chinezească de a-şi deschide pieţele europene prin capete de pod aflate sub radarul Bruxellesului.

Nu ştiu cât anume conştientizează cei de la Guvern această dilemă, dar strategiile lor cu privire la transporturi – dacă le pot numi aşa – trădează clar tabăra pe care şi-au ales-o: mai puţină Europă, mai mult interes local. Normal, calculul politic românesc e simplu: nu europenii te ţin la putere în România, iar zece drumuri asfaltate la nivel local îţi aduc mai multe voturi (şi bani sifonaţi) decât o singură autostradă care taie munţii pe unde vrea Uniunea. În plus, în absenţa oricărei discuţii reale pe tema dată, dar şi în prezenţa folosirii Europei drept pretext pentru toate relele din lume, nici opinia publică nu e conştientă cât de repede ne îndepărtăm, de fapt, de apartenenţa la marea familie europeană.

E adevărat, europenii s-au unit de teama de a nu fi dezbinaţi iarăşi până la nivelul unui război, şi pentru a face bani împreună, iar nu din vreo dragoste anume. Dar a acuza Uniunea de toate relele e la modă tocmai pentru că politicienilor actuali le lipseşte anvergura celor care au clădit, de fapt, Uniunea. Le lipseşte viziunea pe termen lung, le lipseşte capacitatea de a vedea România ca parte a unei federaţii europene capabile să-i acorde bunăstare, stabilitate şi securitate un secol de acum încolo, le lipseşte până şi vocaţia politică a unor făuritori de civilizaţie.

Nu degeaba Transilvania şi Bucovina sunt mai dezvoltate decât restul ţării – ele au făcut parte din mari imperii, iar acestea au investit în infrastructură decenii şi secole la rând. Faptul de a face parte dintr-o uniune suprastatală vine, ce-i drept, la pachet cu constrângeri neplăcute, dar dacă înveţi să joci jocul direct la centrul puterii (Bruxelles), atunci beneficiile sunt enorme. Noi n-am ştiut să facem acest lucru, iată de ce, în loc să beneficiem de pe urma zecilor de miliarde de euro puse la dispoziţie de europeni, am dat noi înapoi mai mulţi bani decât am luat! Răstimp, clădirea infrastructurii româneşti a avut loc cu viteză de melc, singurii ani în care am avansat cât de cât fiind cei în care am respectat regula jocului: normele de cost, studiile de fezabilitate făcute „pe bune”, accesările fondurilor făcute cu ajutorul experţilor etc.

A te îndepărta tot mai mult de strategiile europene gândite de experţi şi a le da pe mâna unor habarnişti care mută autostrăzi din pix după interesele locale este, în acest context, o crimă la adresa dezvoltării ulterioare a României. Iar a lua Europa la mişto şi a fi eurosceptic în România e totuna cu a distruge orice şansă de dezvoltare durabilă a ţării. Nu, nu suntem în stare să ne facem singuri drumuri, am demonstrat asta timp de peste 60 de ani, în care infrastructura rutieră a României a fost o glumă proastă faţă de ce s-a făcut în Vest, sau chiar la vecinii noştri de bloc comunist.

Nu ştiu cât de bună sau de rea este noua acciză la carburanţi – înclin să cred că poate genera creşteri de costuri în cascadă – dar ştiu în mod sigur un lucru: dacă nu vor fi folosiţi toţi banii strânşi din această acciză pentru drumuri, atunci vom putea vorbi despre subminarea economiei naţionale. Pentru că da, vom avea carburanţi la fel de scumpi ca în Europa, dar nu vom primi decât scumpiri la timp. Iar ironia-ironiilor ar fi să fim taxaţi din nou, atunci când vom dori să apucăm pe minunatele autostrăzi construite tot din banii noştri.

Sper din toată inima ca anul acesta să învăţăm măcar atât: noi avem nevoie de Europa mai mult decât are ea nevoie de noi. Iar strategiile referitoare la infrastructură trebuie să reflecte asta.

Orice altceva e echivalentul unei trădări. Iar asta se decontează, din păcate, violent. Ca în Ucraina.