România a depăşit era în care automobilul se comanda cu jumătate de deceniu în avans şi combustibilul necesar voiajelor la mare se achiziţiona în miez de noapte. România a trecut la etapa în care densitatea automobilelor de pe carosabil depăşeşte densitatea pietonilor de pe trotuare. O dată cu emanciparea pe patru roţi a românilor se profilează şi o extindere industrială, de la UAP (Uzina de Automobile Piteşti) la multinaţionale auto la care cetăţeanul de rând nici nu visa în era comunistă.
Bineînţeles, benefic pentru România, o ţară ce a trecut printr-un colaps industrial, este că tot mai mulţi constructori îşi îndreaptă atenţia spre forţa de muncă încă ieftină şi fixează România pe harta posibilelor destinaţii de investiţii. Primul constructor auto a fost Renault, un investitor oarecum logic, dacă luăm în considerare că francezii şi-au exercitat indirect influenţa asupra celui mai important constructor român, Dacia. Venirea Renault în România a dat un nou imbold investiţiilor în domeniul componentelor auto, pentru industria orizontaă, sumele în joc depăşind de mult 2 miliarde de euro.
A urmat Ford, constructor auto care i-a făcut pe olteni să viseze la citadine chic, dar care i-a pricopsit cu un cărăuş neaoş şi cu promisiuni mai roz de viitor. Ultimul aşteptat cu pâine şi sare este un nume mare, Mercedes, asociat de români cu capitalismul şi bunăstarea vestică. Posibila descălecare a cavalerului teuton lângă Timişoara ar pune România pe harta automobilistică a constructorilor de lux şi ar stimula serios economia pe această ramură. Există zvonuri că şi Volkswagen A.G. intenţionează să acorde credit românilor în fabricarea automobilelor sau subansamblelor auto Audi. Nu e aşa că viitorul începe să prindă o tentă rozalie?
Problema stă în felul următor, aceşti jucători importanţi nu ne-au ales pentru că suntem talente latente şi nedescoperite în ale industriei auto, ci pentru că suntem cei mai ieftini comunitari şi în hora globalizării se joacă după acordurile costurilor. Ce se întâmplă când muncitorii români prind gustul bunăstării mutinaţionale şi arată cu degetul spre sumele din cont? Atunci ne-am putea transforma într-o haltă a expresului numit reducerea costurilor de fabricaţie, ce se va îndrepta spre o gară şi mai Estică.
Recenta grevă de la Dacia a arătat că vesticii au înghiţit destul de sec "capriciile" financiare ale românilor şi este clar că expresia "frate, frate, dar brânza e pe bani" guvernează interesele reciproce. Un alt "drob de sare" îl reprezintă penuria de forţă de muncă calificată în domeniul tehnic, care va urca preţul capitalului uman, dacă tot mai mulţi o să îşi dorească români la ciocan şi polizor.
Acestea sunt însă scenarii pesimiste, dar dacă se întâmplă în Germania, se poate întâmpla în orice colţ de lume, cu atât mai mult în România , ţara tuturor posibilităţilor… negative. Privind optimist, atâta timp cât putem să umflăm buzunarele corporatiste, suntem bineveniţi la masa bogaţilor şi discrepanţa economică între noi şi Vest este o garanţie că nu vom deveni peste noapte "prea costisitori". Privind constructiv, o infuzie de capital a unui investitor important atrage implicit alte investiţii ale unor entităţi mai mici care există şi produc pe lângă jucătorul mai mare. Important este ca de acest lucru să benficieze antreprenorii români, mai legaţi de plaiurile mioritice decât "stranierii" animaţi de interesele pur financiare.