Furia cotidiană în trafic
www.buhnici.ro – informaţie gratis despre
lucrurile care
contează
Cinci kilometri fac de acasă până la serviciu. Un fleac pe
scuterul meu fâşneţ, care zumzăie voios pe bulevard. Atâta
libertate şi convenienţă nu am mai simţit de când am zburat prima
dată cu elicopterul. Autotransportul meu urban a devenit, de când
merg pe două roţi, un stil de viaţă. Nu doar comod şi relativ eco,
ci şi foarte trendy. Fetele de la volan întorc capul dupa viespea
mea cu 49 de cmc… sau poate după mine… Nu m-am lămurit foarte
bine! Glumesc…
Mi-am recâştigat câteva ore pe săptămână din infimul timp liber
personal de când merg cu scuterul prin traficul bucureştean.
Distanţele şi timpul parcă se scurtează la jumătate, în timp ce
realimentarea cu cei şapte litri de benzină cam o dată pe săptămână
a ajuns o problemă absolut secundară.
Plimbările acestea sunt însă o chestiune de curaj, în fiecare
zi, fără excepţie. Din momentul în care ieşi pe stradă, creierul ţi
se activează, mintea şi simţurile se ascut, paranoia se
declanşează. Glandele suprarenale „pun contactul” şi sunt gata
pentru un jet de adrenalină în circuitul sanguin.
Toate acestea pentru o banală deplasare pe un scuter, care nu
poate accelera mai repede decât un Logan diesel şi depăşeşte cu
greu liniuţa de 50 de kilometri pe oră… la vale.
Semafor, viraj la stânga pe verde. Intru pe Ferdinand în banda doi,
de stânga. Din lateral dreapta, iese după 100 de metri, de pe o
străduţă secundară, un proprietar de Espero, proprietarul unei
perechi de şlapi, după privirea schizoidă. Vine spre mine precum
rapidul 341, cu aceeaşi atitudine impasibilă pe care o are
locomotiva când te vede în calea ei.
Frânez violent, el râde. „Eşti nebun, mă omori, băi tâmpitule!”
Replica lui m-a închis precum un rubicon înnodat de un tocilar
japonez: „Să comentezi când o să ai tu bani de maşină, bă!. Nici
permis nu ai…”. Mda!
Să nu mai povestesc despre taximetriştii pregătiţi să te trimită
fără remuşcări la o întâlnire sângeroasă cu bordura sau
proprietarul dubei care a venit special pe contrasens să mă sperie
în prima mea zi pe scuter.
Parcă vă văd acum citind cu sprânceana ridicată. Jumătate
compătimiţi soarta scuteristului şi înjuraţi cu poftă nesimţirea.
Ceilalţi îşi doresc să fi fost ei la volanul dubei şi să îl
pedepsească suprem pe insolentul scuterist. Mai există vreunul
dintre voi pe care l-am scăpat? Nu cred!
E cam la fel şi cu Băsescu, încălzirea globală, extratereştrii.
Nu există cale de mijloc. Eşti de acord sau împotrivă, crezi sau
nu. Neutralitatea este pentru Elveţia. Sociologii spun că ne-am
polarizat atât de tare, încât nu mai vedem altă soluţie. Deşi nu
este chiar aşa.
Ar trebui să fie loc pentru fiecare dintre noi. M-am convins de
asta în Atena, un oraş de trei ori mai aglomerat decât Bucureşti.
Unele străduţele sunt atât de înguste, încât nu poţi face dreapta
din prima cu o maşină. Şi aici scuterele sunt precum roiurile pe
străzi. E o imagine deja tipică mediteraneană, pe care o întâlneşti
mai ales în Italia.
Acolo şoferii nu le taie calea cu ură scuteriştilor pentru că se
strecoară în trafic către fruntea coloanei la semafor. Nu dau
lecţii de răbdare şoferilor, ci vă propun un experiment recomandat
de un psiholog: „Când te-ai enervat ultima dată că te-a depăşit un
alt pieton pe trotuar?” Furia asta cotidiană în care ne scăldăm cu
toţii ar merita o cauză mai bună.
Atâta energie consumată pentru patru metri în plus de asfalt.
Pentru două minute câştigate pe drumul către casă, unde ajungi un
pachet de nervi şi nu mai eşti bun de nimic. Ca să ce?
Data viitoare când vă mai enervaţi pe un scuterist, încercaţi să
vă detaşaţi de frustrare cu o logică simplă. Ori vă va depăşi până
la primul semafor şi nu îl veţi mai revedea, ori invers, dacă
traficul nu e aglomerat.
Iar pentru cei care au impresia că pe două roţi urcă doar
„şlăpari”, să se mai gândească. Timpul este bani mai ales pentru
cei care au deja nişte bani.