De ce ar trebui să fim mândri de Dacia

„Nu mai e maşină românească, e maşină franţuzească asamblată doar de români”, cam aşa s-ar rezuma poziţia celor care strâmbă din nas ori de câte ori scriem ceva de bine despre marca naţională. Conform unora, nici n-ar mai fi marcă naţională, pentru că au cumpărat-o francezii, iar profiturile se duc spre ei. În plus, nici nu se poate compara cu de-alde Volkswagen, iar asta este o crimă în ochii multora dintre conaţionalii noştri.

De fiecare dată când citesc recenzii favorabile maşinilor Dacia în presa internaţională (unul spune că Dacia e tot ce-ar trebui să-ţi cumperi, altul glumeşte că e de două ori mai rapidă decât un Bentley), îmi aduc aminte de miile de Dacii pe care le poţi întâlni la tot pasul, indiferent că te afli în Marea Britanie sau Elveţia. Numai anul trecut, Dacia a vândut aproape 430.000 de maşini, dintre care peste 400.000 s-au dus la export, imensa majoritate în ţările vestice, unde cota de piaţă a mărcii naţionale e în continuă creştere.

„Da, dar cum spuneam, nu mai e o maşină românească!”, vor spune cârcotaşii de serviciu.

Da, de parcă Dacia 1100 şi Dacia 1300 au fost maşini româneşti. Au fost tot maşini franţuzeşti, ba chiar românii se cam băteau cu mândrie în piept dacă Dacia lor avea şi piese franţuzeşti, o chezăşie a faptului că maşina respectivă era mai bună decât celelalte, cu piese autohtone. Ingineria, piesele, designul şi filosofia maşinii erau franţuzeşti, iar Dacia 1300 nu era chiar o maşină pentru săraci, nu era o maşină low-cost, ci una cât se poate de comparabilă cu berlinele familiale ale vremii. Poate de aici vine şi regretul unora – că Dacia nu mai fabrică astăzi un model capabil să fie egal cu liderii.

Mă rog, e un regret stupid – ca să fie egal cu liderii, ar trebui să şi coste cam la fel ca ei, iar dacă aţi pune alături o Dacia la fel de bună ca un Volkswagen, ia ghiciţi ce ar alege aceiaşi români, cam la aceiaşi bani? Apoi, trebuie să înţelegeţi poziţionarea mărcii – Dacia domină extrem de autoritar zona low-cost, atât de autoritar încât toţi ceilalţi fabricanţi care activau în zona asta au „plecat” spre zona de volum sau chiar mai sus (Hyundai spre premium, Kia spre volum, Skoda în zona în care activa Volkswagen, care la rândul lui se duce mai sus etc.). Iar aşa-zisele maşini low-cost de la ceilalţi producători sunt, de fapt, sensibil mai scumpe şi deloc mai bine dotate decât maşinile Dacia, de aceea nici n-au reuşit să facă volumele de vânzări aşteptate.

Haideţi să lăsăm un pic strâmbatul din nas, nevroza şi convingerea că nimic din ce e făcut în România nu e bun. Dacia e, alături de Transfăgărăşan (şi, mai nou, Transalpina), unul dintre cei mai puternici ambasadori a ceea ce este, de fapt, România astăzi. O ţară accesibilă ca bani, care nu te dezamăgeşte, ba dimpotrivă, te surprinde pentru că îţi oferă mai multe decât credeai. Şi o face într-un stil care te face să te îndrăgosteşti de ea.

Acolo unde alţii acoperă prin marketing lacunele produselor lor, Dacia seamănă perfect cu România. E aşa cum o vezi, nu-ţi promite mai multe decât poate livra, ba încă te va surprinde printr-un echilibru nesperat între banii pe care ţi-i ia şi lucrurile pe care ţi le oferă.

Suntem în 2014 şi ar trebui totuşi să încetăm această imensă boceală naţională – că la noi totul e mai rău decât la ei, că produsele noastre sunt mai proaste, că dincolo până şi zăpada este roz, iar produsele lor sunt minunat de minunate, iar ale noastre execrabil de execrabile. Căci nu-i aşa, iar asta au înţeles-o deja milioane de clienţi vest-europeni, care au fost atât de dezamăgiţi de maşina românească încât au creat fancluburi care mai de care mai vioi şi mai călduros.

Da, Dacia e o maşină franţuzească asamblată în România, dar la care contribuie tot mai mult ingineri şi designeri români, care dă de lucru la zeci de mii de români şi care este, mai presus de toate, percepută ca fiind un produs sincer şi robust venit din România. Ştiţi voi, ţara aia în care n-ar trebui să ai încredere.

Dacia e doar un vârf de lance. În IT, românii sunt deja de mult timp priviţi ca printre cei mai buni, iar asta ajută deja start-up-urile româneşti să găsească din ce în ce mai uşor finanţare din afară, iar unii dintre semenii noştri să devină milionari în urma ideilor lor puse în aplicare. În turism, europenii abia descoperă România, uimiţi că aici nu e Bangladesh, cum ar fi crezut, ci o ţară plină de vigoare, care încă te mai suprinde prin amestecul de medieval şi ultramodern, dar care trăieşte şi respiră şi te ia prin surprindere în cel mai plăcut mod cu putinţă.

Ei bine, e timpul să înţelegem că nu mai trebuie să ne tot raportăm în afară la sportivii noştri din deceniile trecute, sau la un domnitor care-şi trăgea duşmanii în ţeapă. Poate că e timpul să ne mândrim cu ce producem aici şi în industria auto, indiferent că e vorba de Dacia, de Ford B-Max, de subansamble de Mercedes-Benz, BMW sau Audi, de decoraţiuni pentru Rolls-Royce sau de maşini autonome (da, le dezvoltă Continental la Timişoara). De fiecare dată când stau de vorbă cu reprezentanţi ai celorlalţi mari producători de maşini, ei îşi arată admiraţia şi relativa invidie pe ce au reuşit francezii să facă în România. Noi de ce să nu simţim la fel? Pentru că au reuşit tocmai aici, în România!

Data viitoare când vedeţi o Dacia pe şoselele europene, să vă aduceţi aminte că aveţi de ce să fiţi mândri. Şi să scoateţi capul sus în Europa. Ar cam fi timpul.