Cum să iei amendă de viteză… ca un fraier
Nu pot decât să fac haz de necaz de amenda pe care am
luat-o duminică. Şi asta pentru că am „muşcat-o” pur şi
simplu ca un fraier, în momentul nepotrivit, fără a intenţiona să
fiu vitezoman din grandomanie sau, mai rău, să fac mişto de
poliţie.
Lucrurile s-au petrecut mult mai simplu.
Zona Republica, pe unde limita de viteză este de 60 km/h, aşa
încât de obicei merg cu maximum 70 km/h dacă permite traficul, pe
principiul că „se pedepseşte depăşirea vitezei maxime admise cu mai
mult de 10 km/h”. În plus, am văzut de multe ori pe acolo maşini de
poliţie care „vânau” vitezomani, deci nu are rost să risc
degeaba ca să ajung cu două minute mai devreme unde vreau,
nu?
Duminica aceasta prind la semafor o maşină în faţă. Se face
verde. Bag în treapta întâi, dar cel din faţă nu se mişcă.
Fac semnal cu faza mare „trezireaaaa”, el nimic. Dau un
claxon scurt, ca pentru cei pierduţi în reverie şi care uită să mai
verifice culoarea semaforului. Gest încununat de succes, maşina din
faţă se urneşte.
Trecem de intersecţie, dar remarc faptul că omul nu se grăbeşte.
Înţeleg că e duminică, dar, dacă tot nu te grăbeşti, nu ar
fi mai logic să intri pe prima bandă, dacă suntem pe două
benzi? Nu, tipul din faţă stabilizează viteza pe la 40
km/h şi rămâne în faţa mea, pe banda a doua. În condiţiile în care
eu nu eram ieşit la promenadă, ci mă interesa să ajung mai repede
într-un anumit loc.
Pentru că mi s-a mai întâmplat să dau de dobitoci care aveau
răspunsuri cretine dacă îi atenţionam prea mult în situaţii de
genul ăsta, am decis să aleg soluţia cea mai rapidă: să trec eu pe
prima bandă şi să îl depăşesc. Zis şi făcut. Atâta doar că
am accelerat puţin mai tare, pe motiv de mici nervi de
trafic, aşa cum ni se întâmplă zilnic prin Bucureşti,
nu?
Suficient pentru ca acul vitezometrului să ajungă la 80
km/h, deşi eram doar în a treia, iar maşina cu care eram
avea un motor de 1,4 litri şi 90 CP. În plus, nu am apăsat pedala
în mod grăbit nervos, ci atât cât am considerat necesar pe moment
să trec de domnul foarte odihnit din faţa mea.
Ei bine, chiar când creierul îmi dădea comanda să o las mai
încet, că sunt peste 70 la oră, ce observ pe partea dreaptă, ascuns
după un copac? Evident, un Logan MCV de poliţie. Într-o
fracţiune de secundă am realizat că sunt 90% şanse să mă fi
„pozat”, iar agentul care mi-a făcut semn să opresc pe
dreapta, la vreo 200 de metri mai încolo, a dus şansele la
1000%…
Din fericire, am fost prins cu doar 74 km/h, deci amendă
minimă (14 km/h peste viteza maximă). Iar agentul s-a
comportat foarte amical, ba a mai şi completat repede formularele
respective. Şi uite aşa m-am pomenit cu prima (şi, sper, singura)
amendă de circulaţie pe anul 2011.
Sincer, nu mă deranjează că, în loc să merg cu prietena la
cinema, va trebui să pierd timpul pe la cozi la administraţia
financiară să-mi plătesc amenda – am greşit, am fost prins,
plătesc, accept regulile jocului. Însă mă deranjează
teribil cât de uşor am depăşit limita de viteză, în condiţii de
foarte mică enervare, deşi, în mod normal, pe acolo merg
tot timpul regulamentar.
Nici măcar nu am adus în discuţie în faţa agentului
comportamentul celuilalt şofer, din cauza căruia am acţionat cu un
asemenea deznodământ. Nu avea nici un sens. Şi asta din cauza
sistemului care este aplicat: pedepsirea acţiunii, nu
încercarea de predeterminare a ei.
Probabil vi se întâmplă frecvent diverse situaţii în trafic, în
care încercaţi să evitaţi vreun tembel sau să găsiţi o soluţie la o
problemă cauzată de vreun neatent în acel moment, dar
sfârşiţi prin a evita la limită un accident sau chiar să
produceţi unul.
Iar, în acest ultim caz, ajungeţi să plătiţi
consecinţele, deşi cauzele iniţiale sunt provocate de
alţii. Orice încercări de disculpare devin penibile în
faţa organelor de poliţie – cu foarte puţine excepţii, când este
clar că la originea evenimentelor au stat alţii.
În rest, însă, cum pot să fiu disculpat eu pentru depăşirea
vitezei? „Domnule poliţist, mergea încet pe banda a doua în loc să
intre pe prima bandă”. Probabil răspunsul politicos ar fi fost
„mergea în limitele legale de viteză, v-aţi grăbit. Şi aţi încălcat
legea”. Evident, o întârziere de câteva secunde la
semaforul care nu stă prea mult pe verde nu e împotriva legii,
nu?
Pentru că legile bunului simţ nu sunt întotdeauna similare cu
legile votate în parlamentul României. Iar a fi şofer se
dovedeşte destul de greu: între neatenţia unora, nesimţirea altora
şi pedepsele poliţiei, trebuie să îţi păstrezi
luciditatea, calmul şi judecata sănătoasă. Pentru a supravieţui.
Adică regulile dintr-o junglă.
Dacă nu reuşeşti, ajungi să plăteşti. Ca un fraier, de
cele mai multe ori.