Bucureşti – acum şi acum 60 de ani

De curând am primit pe mail un mesaj în al cărui ataşament am găsit patru imagini care ilustrează Bucureştiul anilor ’50. Probabil l-aţi primit mulţi dintre voi. M-am gândit astfel să investighez problema şi să văd cum a evoluat Bucureştiul în cei aproape 60 de ani.

Răspunsul: în rău. Imaginile cu maşini de epocă rare, tramvaie curate sau trăsuri elegante sunt înlocuite cu un amalgam de maşini de toate naţiile şi culorile şi autobuze, iar vizualul este completat de un olfactiv înăbuşitor, mai ales că a venit şi căldura.

Pornind de la aceste imagini, mi-a venit ideea să portretizez antiteza dintre realitatea de acum 60 de ani şi cea cotidiană, cu ajutorul a două presonaje fictive. Marcel Popescu s-a născut în 1925 şi lucrează din 1950 la Hotel Lido ca recepţionier. Sebastian Radu este un tânăr născut în 1982 şi lucrează la o firmă de consultanţă şi zi de zi traversează oraşul pentru a ajunge la birou sau pentru a merge la orele de masterat de la ASE.

Marcel Popescu este în 1955 unul din cei aproape 1,2 milioane locuitori ai Capitalei. Sebastian Radu are acum aproape 2 milioane de semeni cu care împarte spaţiul bucureştean.

Popescu nu are maşină, pentru că doar cei cu "foncţie mare" îşi permiteau un astfel de capriciu şi oricum există câteva mii doar în tot Bucureştiul. Sebastian are maşină, pentru că, dacă nu ai maşină, nu contezi în anii 2000, dovadă că în Bucureştiul mileniului trei există mai multe maşini (1.206.135 unităţi conform statisticilor oficiale) decât existau cetăţeni în 1955. Şi aici nu adăugăm tranzitul, pentru că trebuie să recunoaştem că Bucureştiul este un oraş foarte traversat, iar centura este calibrată la standardele de circulaţie de acum jumătate de secol decât la nevoile de acum.

Marcel Popescu are ca opţiune de transport tramvaiul şi autobuzele orăşeneşti, existând 27 trasee de tramvaie şi 24 trasee de autobuze şi câţiva birjari. De un an (1954), un nou lux a fost introdus: se cheamă GETAX şi te duce oriunde, dar este foarte scump, astfel încât pentru Popescu este un lux interzis, deci mijlocul de locomoţie de bază rămâne mersul pe jos sau autobuzele I.T.B. De asemenea se fac lucrări pentru prima linie de troleibuz, asta da invenţie avansată…

Domnul Radu are de ales dintre 10.000 de taxiuri, 119 linii de autobuz, 19 linii de troleu şi 23 de tramvai, plus patru magistrale de metrou. Dar, pentru că este o fire comodă, parcurge drumul de la Tineretului până la Aviatorilor cu maşina.

Zi de zi este una din piesele imensului domino numit trafic bucureştean al anului 2009 şi asta nu este cea mai rea parte. În fiecare zi, ca un leu săgetându-şi prada, vânează un loc de parcare în faţa biroului, iar povestea se repetă şi la întoarcerea acasă. Jungla urbană este presărată cu melteni în modele codificate de obicei cu o literă şi o cifră care îi taie calea, motociclişti, scuterişti şi biciclişti băgăcioşi şi pietoni kamikaze.

Decorul în care cei doi se desfăşoară este oarecum similar, la cel rutier mă refer, adică pe Magheru între timp s-a renunţat la tramvai şi în anumite locuri bulevardele s-au lărgit, dar arhitectura oraşului este în mare parte la fel. În schimb, fostele "ştrase" largi din 1950, pe care era o plăcere să mergi la promenadă, acum sunt înţesate de maşini mişcându-se într-o manieră browniană sau parcând pe ultimul centimetru liber. Nu mai vorbim de senzaţia înecăcioasă pe care o ai la oră de vârf.

Probabil Marcel Popescu ar ajunge instantaneu în cămaşă de forţă, dacă ar funcţiona maşina timpului şi ar face un salt de 50 de ani. În schimb, dacă acelaşi utilaj mistic l-ar arunca pe Sebastian Radu 50 de ani înapoi, acesta ar crede mai degrabă că a ajuns în Occident în partea nordică a continentului şi poate ar înţelege că maşina nu a devenit indispensabilă.

Discrepanţa nu este însă dată de cei doi, ci de saltul societăţii, unul realizat fără ca infrastructura să fie pregătită. De asemenea, lumea vitezei în care trăim nu ar fi la fel fără maşini, dar problema de fond este că Bucureştiul cu ai săi edili doctoranzi în promisiuni nu au anticipat boom-ul rutier declanşat începând cu 1990 sau pur şi simplu au fost prea ocupaţi să anticipeze metode de a îşi consolida conturile.

Astfel am ajuns să ne dorim o întoarcere în anii ’50 şi imaginile de epocă să ne provoace nostalgii…