Am încercat primul joc cu maşini făcut în Coreea de Nord. Şi a fost frustrant, foarte frustrant
În Coreea de Nord, statul în care liderul suprem se uită în fiecare zi la ceva nou (la fel ca tatăl său, de altfel), viaţa oamenilor de rând nu e chiar cea mai bună din lume. În vreme ce conducătorii huzuresc în maşini de lux produse, întâmplător, în ţările care ar trebui să le fie duşmane, persoanele de la baza ierarhiei sociale din Republica Populară Democrată Coreeană (sic!) abia dacă au ce să pună pe masă în fiecare zi, crezând totuşi că universul în care trăiesc este minunat, fiindcă oricum sunt izolaţi total de restul lumii.
Dar, cu toate acestea, cineva s-a gândit că ar fi bine dacă s-ar face un joc cu maşini care se desfăşoară în Phenian, capitala statului condus de Kim Jong Un (care, apropo, are o freză nouă, în cazul în care nu ştiai). Se numeşte Pyongyang Racer (după numele englezesc al Phenianului), iar eu l-am încercat.
Jocul a fost făcut în 2012 şi, după cum scrie chiar pe site-ul oficial, „nu are menirea de a fi o minune tehnologică a secolului al XXI-lea, ci e un joc distractiv (arcade) în care conduci prin Phenian şi înveţi mai multe despre atracţiile capitalei”. Şi trebuie să spun că apreciez sinceritatea celor care au scris acest text şi, totodată, curajul celor care l-au aprobat. Iar motivul e simplu: grafica este oribilă, iar toate bug-urile m-au enervat mai mult în 30 de minute decât a reuşit orice alt joc să o facă vreodată.
Dar să încep cu începutul. După ce am stat o jumătate de veşnicie ca să se încarce (internetul din Coreea de Nord e controlat şi filtrat de stat, bineînţeles, dar asta nu îi opreşte pe cei cu pile să descarce nişte pornoşaguri atunci când au ocazia), am fost întâmpinat cu o coloană sonoră care m-a făcut să cred că există viaţă după moartea primelor orgi electronice din istorie.
Regulile jocului sunt simple: trebuie să faci un tur al traseului cât mai repede cu putinţă (dar, după cum o să vezi mai departe, „repede” e cam mult spus), trebuie să aduni un fel de cartonaşe cu informaţii despre oraş şi butoaie de combustibil ca să nu rămâi fără benzină şi, nu în ultimul rând, ar fi bine să nu loveşti celelalte maşini.
Să nu cumva să rămâi fără benzină, fiindcă va trebui să o iei de la început dacă se întâmplă asta
Acestea fiind spuse, să înceapă distracţia! Sau nu. Fiindcă deşi maşina (care arată ca un Mercedes-Benz E-Class desenat din amintirile unui bolnav de Alzheimer) sună ca şi cum ar sta în limitatorul de turaţii constant, viteza (care nu e afişată nicăieri) este incredibil de mică.
Dar asta nu e tot. Dacă faci greşeala să conduci pe iarbă, ecranul o să se facă negru şi maşina o să apară ca prin magie înapoi pe şosea. Apoi e problema cu buşitul celorlalte maşini de pe drum. La început am spus că nu am cum să fac accident, fiindcă nu există nici o altă maşină, dar m-am înşelat. Ele există, doar că apar când ţi-e lumea mai dragă şi sunt mai degrabă nişte bolovani decât vehicule, fiindcă nu se mişcă nici măcar un centimentru dacă intri în ele. E totuşi amuzant că ai voie să te izbeşti cel puţin o dată fără să fii tras la răspundere.
Din când în când a mai apare o domnişoară poliţistă care îţi spune să nu te holbezi la ea, fiindcă e la job. Mă întreb ce ar spune dacă nu ar fi în timpul programului…
N-am putut să ignor nici SUV-urile uriaşe care par să vegheze din depărtare felul în care conduci. Evident, nu ai cum să ajungi la ele.
Şi, după vreo trei încercări nereuşite, am ajuns la final, cu un timp şapte minute şi 52 de secunde. Iar apoi am zâmbit, deşi în sufletul meu eram trist. Ca să intri în lista celor mai rapizi zece concurenţi, trebuie să trimiţi un e-mail la o adresă oficială, la care ar fi bine să ataşezi un screenshot cu timpul tău, ca să fie totul oficial.
Pyongyang Racer este, aşadar, o experienţă pe care nu vreau să o repet prea curând. Le urez succes studenţilor care au lucrat la el, dar adevărul este că e un joc groaznic care nu face altceva decât să scoată la iveală, din nou, situaţia lamentabilă din statul condus de un băiat cu freză care sfidează legile fizicii.