SPECIAL: Istoria Bugatti: geniul lui Ettore Bugatti – Le Patron

„Ettore Bugatti este patronul nostru. Cerinţa sa, ca un automobil să fie o armonie perfectă între tehnologie şi estetic, este aplicată de noi până în ziua de azi”. Aşa este descris Ettore Bugatti de către Wolfgang Durheimer, preşedintele Bugatti Automobiles S.A.S. Ettore Arco Isidoro Bugatti s-a născut la Milano, pe 15 septembrie 1881. Cariera sa fabuloasă începe fraged, de la vârsta de 17 ani, când se alătură ca ucenic fabricii de biciclete şi triciclete Prinetti & Stucchi. Aici, geniul lui Ettore începea să înflorească după ce reuşeşte să construiască primul său triciclu motorizat, propulsat de două motoare De Dion.

Ettore Bugatti în tinereţe

Primul său automobil a fost definitivat în 1900, cu ajutorul contelui Gullinelli, finanţatorul său care vedea un potenţial imens în persoana tânărului milanez. Felul în care Ettore gândise automobilul era remarcabil, lucru răsplătit printr-un premiu la un târg de renume mondial organizat la Milano. Ettore Bugatti a fost legătura dintre două lumi. Deşi era născut la Milano şi şi-a păstrat ulterior cetăţenia italiană până după cel de-al Doilea Război Mondial, Ettore s-a stabilit în Alsacia, iar Franţa a devenit ţara sa adoptivă.

Provenea dintr-o familie de artişti, iar bazele dezvoltării personale s-au făcut iniţial prin artă, pentru ca mai apoi să fie aprinsă pasiunea pentru inginerie. Tatăl său – Carlo Bugatti – un celebru designer de mobilă exotică la vremea respectivă, cunoscut pentru sclipirile de geniu în design grafic, împreună cu fratele său, Rembrandt Bugatti – sculptor faimos, care se afirmase de tânăr, aveau să-i insufle creativitatea şi viziunea artistică.

Rembrandt Bugatti, prezentând una dintre sculpturile sale ce înfăţişau animale, surprinsă la Grădina Zoologică din Antwerp

În 1901, Ettore este cooptat ca director tehnic al fabricii de automobile De Dietrich, în Niederbron, Alsacia, unde dezvoltă noi modele de automobile şi participă la primele curse. Primul punct de referinţă în viaţa şi cariera lui Ettore îl reprezintă însă anul 1907, când se căsătoreşte cu Barbara Maria Giuseppina Mascherpa, cu care a avut doi băieţi şi două fete. Mai important pentru cariera sa, Ettore Bugatti începe să construiască pe cont propriu, într-un fost atelier de vopseluri, modelul Bugatti T13, a cărui producţie avea să se întindă pe mai mulţi ani. În aceeaşi perioadă, Ettore dezvoltă modelul Bebe pentru Peugeot şi vinde sub licenţă Bugatti creaţii de design pentru producători de automobile ca Rabag (Dusseldorf), Diatto (Torino) şi Crossley (Manchester).

Bugatti Type 50 T, pe care Ettore l-a lansat în 1930

Al doilea punct de întorsură pentru Ettore Bugatti l-a reprezentat izbucnirea Primului Război Mondial. Familia s-a mutat înapoi la Milano şi mai târziu la Paris, unde Ettore dezvoltă un motor cu  opt cilindri şi unul cu 16 cilindri, ambele proiectate pentru avioane. După terminarea războiului, Ettore se mută în Molsheim – devenit acum teritoriu francez – şi îşi redeschide fabrica, unde continuă să construiască modele sport elegante, uşoare, care îi aduc victorii la Le Mans în 1920 şi la Brescia în 1921.

Legenda spune că, printr-o numărătoare nebunească pe care numai Ettore o putea născoci, victoriile sale în motorsport ar fi egale cu 412. Apogeul geniului său începe să răsară la începutul anilor 1930, când demarează producţia de maşini motorizate pe şine echipate cu motoare Royale, pentru ca patru ani mai târziu să producă modelul Bugatti Type 57 – primul model care utiliza un şasiu conceput de fiul său, Jean Bugatti.

Jean Bugatti alături de superbul Type 41 în variantă roadster

Nimeni nu a trăit îndeajuns de aproape pe lângă Ettore Bugatti încât să poată afirma cu tărie că l-a cunoscut cu adevărat. Din fericire, scriitori ca J.A. Gregoire şi H.G. Conway i-au putut studia viaţa şi sunt cei mai în măsură să arunce o rază de lumină peste viaţa misteriosului Ettore Bugatti. Acesta iubea câinii şi caii pur-sânge, iar ca dovadă stau grajdurile pe care le-a construit pe terenurile din apropierea fabricii.

Era un aristocrat, extrem de încăpăţânat, deloc dispus să-şi recunoască greşelile, dar în acelaşi timp avea grijă să ştie numele fiecărui angajat, să le cunoască familiile şi îşi făcea timp special ca să discute zilnic cu aceştia, afişând un sincer interes în moralul şi bunăstarea interlocutorilor săi. Generozitatea sa era debordantă şi a fost probabil unul din defectele sale. Ettore Bugatti îşi plătea atât de bine angajaţii încât dificultăţile financiare prin care avea să treacă afacerea sa erau adâncite de refuzul de a reduce din angajaţi sau de a le tăia din salarii – Ettore răsplătea loialitatea cu loialitate.

Ettore Bugatti alături de celălalt fiu al său, Roland

Înclinaţia pentru artă avea să facă din maşinile sale sculpturi pe roţi, şi oricât de clişeu v-ar suna această afirmaţie, este doar purul adevăr. Motivat de două forţe – nevoia de a construi maşinării care să se conducă impecabil, cu ajutorul tehnologiilor avansate, şi dorinţa de a crea obiecte elegante, plăcute din punct de vedere estetic – Ettore se afla într-o continuă luptă cu fiecare model pe care îl dezvolta. A refuzat până în ultima clipă să monteze frâne hidraulice sau suspensii independente, chiar dacă rivalii săi făceau cu succes acest lucru de ani buni. Ba mai mult, când fiul său Jean a încercat să monteze acele componente pe un model Bugatti, Ettore a ordonat imediat distrugerea maşinii şi a refuzat luni întregi să mai schimbe o vorbă cu Jean.

Bugatti Type 35, cel mai de succes model de curse creat de geniul lui Ettore

Era recunoscut pentru curăţenia şi rânduiala din fabrica sa, pe care le evalua zilnic în timp ce se plimba prin incinta proprietăţii călare pe un cal sau pe un vehicul electric creaţie proprie. Era genul de om cu destul tupeu încât după întâlnirea cu Regele Zog al Albaniei la un dineu, să refuze să-i vândă acestuia un şasiu Royale, pe motiv că manierele sale la masă erau sub orice critică, chiar dacă în acel moment afacerea sa nu genera cash flow şi Ettore nu reuşise să vândă niciun model Type 41. O altă anecdotă povesteşte despre o dispută cu furnizorul local de energie electrică, pe care Ettore a rezolvat-o cu ajutorul unei cine formale în compania unui reprezentat al furnizorului. După o masă copioasă în timpul căreia l-a răsfăţat pe trimis cu băutură, mâncare şi discuţii amicale, Ettore i-a oferit acestuia un tur gratuit în noua centrală electrică amplasată lângă fabrică, apoi l-a înştiinţat: „după cum vedeţi, nu mai avem nevoie de serviciile dumneavoastră. Noapte bună!”. Tot Ettore Bugatti avea să-i răspundă unui client care se plângea că modelul Type 55 era greu de pornit în dimineţile reci: „dragul meu domn, dacă îţi permiţi un Type 55, cu siguranţă îţi poţi permite şi un garaj încălzit!”.

Bugatti Type 41 Royale, maşina regilor şi a împăraţilor

Ettore Bugatti obişnuia să îşi laude maşinile: „eu fac maşini care merg, nu maşini care se opresc”, „construiesc ce maşini îmi plac mie. Dacă oamenii vor să le cumpere, ei bine, asta se poate aranja”, însă avea întotdeauna grijă să-şi întărească afirmaţiile cu fapte palpabile, în opinia sa: „niciun şofer nu a fost omorât, nici măcar rănit, în vreun accident cauzat de o componentă Bugatti”, pentru ca la final să treacă pe o notă mai filosofică: „nimic nu e prea frumos, nimic nu e prea scump”. Personalitatea sa a contat enorm în construirea modelului Royale 41, un simbol al automobilismului, un vehicul al regilor, propulsat de un motor de 12,7 litri cu trei supape per cilindru, o soluţie tehnică tipică pentru Bugatti la acea vreme, care permitea folosirea celor 300 de cai-putere la turaţii de sub 2.000 rpm. Iar în partea din faţă, deasupra grilei maiestuoase, stătea o sculptură ce înfăţişa un elefant – creaţie a fratelui Rembrandt – ce avea să devină peste ani simbolul brandului Bugatti.

Ettore Bugatti este, fără îndoială, cel mai celebru personaj din clanul Bugatti. Design, măiestrie şi standarde estetice înalte, acestea erau elementele definitorii ale operei sale. Trăsături care l-au adus pe Ettore Bugatti la rangul de legendă şi care au devenit valorile brandului Bugatti – artă, formă, tehnică – după ce geniul automobilismului moare la Paris, pe 21 august 1947. În urma sa rămân multe anecdote care îi trădează personalitatea puternică, dar cel mai important, o istorie care dăinuie în continuare după mai bine de 70 de ani, o istorie a unui geniu creativ care  încearcă să trăiască şi azi, mai mult ca niciodată, în modele ca Bugatti Veyron, în ediţii speciale şi în speranţa unui urmaş pe măsură.